vineri, 2 iulie 2010
17:49: Concurs ARTmania
Rock ON la Artmania 2010
17:48: Concurs Cranberries
Rock ON la Cranberries
luni, 21 iunie 2010
15:04: I don't wanna miss a thing
Da, știu că am promis că voi posta imediat după ce ajung în oraș de la concertul Aerosmith, și am plănuit să fac asta, dar din păcate nu am avut conexiune la Internet ;(. Așa, deci, încă sunt în așa-zisă transă de la concert. A fost A-B-S-O-L-U-T bestial. Incredibil. Oricum vreți să-i ziceți.Intrarea în incinta Zone Arenei s-a făcut în jurul orei 18:10, cu aprox. 10 minute întârziere față de ora prezentă pe bilet, dar nu mi se pare o întârziere prea mare. Alergând către gardul de la gazonul B împreună cu 2 prieteni și o prietenă, am reușit (din nou) să prindem loc în primul rând de la gazonul B. La ora 19:00 au început recitalul cei de la Reamonn, o trupă despre care sincer nu știam prea multe, adică auzisem de ei, dar nu am ascultat atât de mult. Dar mi-au plăcut foarte mult, vocea tipului chiar e super frumoasă și plăcută la auz. Bineînțeles, pe acordurile melodiilor Tonight și Supergirl majoritatea celor din public au cântat alături de Rea (solistul). A fost frumos, ce pot să zic.
După cei de la Reamonn au ieșit de pe scenă în aplauzele publicului, a urmat încă o oră de așteptare (care parcă nu mai trecea) în care oboseala acumulată pe parcursul acelei zile își spunea cuvântul, simțindu-mă extrem de extenuat. La ora 21:10, pe acordurile melodiei „Like a Rolling Stone” a lui Dylan, a apărut o cortină neagră cu logo-ul celor de Aerosmith.
Odată cu lăsarea cortinei și apariția membrilor trupei pe scenă a început spectacolul. Nu poți să-l numești altcumva, pentru că oamenii ăia doi sunt făcuți pentru a face show. Și prin oamenii ăia doi înțeleg Steven Tyler și Joe Perry. Cântând melodie după melodie cu o dexteritate și rezistență demnă de invidiat pentru vârsta lor, membrii trupei Aerosmith au reușit să ridice 60.000 de mâini în aer pe acordurile unor melodii celebre. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că se putea alege un setlist mai bun decât cel din 18 iunie. Cel puțin nu după părerea mea. Am auzit exact melodiile pe care vroiam să le aud, melodiile pe care le iubeam și care mă binedispuneau. Publicul a fost excepțional, cred că i-am surprins și pe cei de la Aerosmith, întrucât Steven a declarat „The public is beautiful” (sau ceva de genul ăsta).
Momentul extrem al serii a fost piesa „I don't wanna miss a thing”, o melodie celebră după coloana sonoră a filmului Armageddon, o piesă în care sute de cupluri s-au sărutat pe acordurile lui Joe Perry și pe vocea lui Steven, acompaniată de cei 30.000 de oameni prezenți.
Setlistul, după cum ziceam, a fost de excepție, și ca să vă „dovedesc”, îl voi posta mai jos. :)
După cei de la Reamonn au ieșit de pe scenă în aplauzele publicului, a urmat încă o oră de așteptare (care parcă nu mai trecea) în care oboseala acumulată pe parcursul acelei zile își spunea cuvântul, simțindu-mă extrem de extenuat. La ora 21:10, pe acordurile melodiei „Like a Rolling Stone” a lui Dylan, a apărut o cortină neagră cu logo-ul celor de Aerosmith.
Odată cu lăsarea cortinei și apariția membrilor trupei pe scenă a început spectacolul. Nu poți să-l numești altcumva, pentru că oamenii ăia doi sunt făcuți pentru a face show. Și prin oamenii ăia doi înțeleg Steven Tyler și Joe Perry. Cântând melodie după melodie cu o dexteritate și rezistență demnă de invidiat pentru vârsta lor, membrii trupei Aerosmith au reușit să ridice 60.000 de mâini în aer pe acordurile unor melodii celebre. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că se putea alege un setlist mai bun decât cel din 18 iunie. Cel puțin nu după părerea mea. Am auzit exact melodiile pe care vroiam să le aud, melodiile pe care le iubeam și care mă binedispuneau. Publicul a fost excepțional, cred că i-am surprins și pe cei de la Aerosmith, întrucât Steven a declarat „The public is beautiful” (sau ceva de genul ăsta).Momentul extrem al serii a fost piesa „I don't wanna miss a thing”, o melodie celebră după coloana sonoră a filmului Armageddon, o piesă în care sute de cupluri s-au sărutat pe acordurile lui Joe Perry și pe vocea lui Steven, acompaniată de cei 30.000 de oameni prezenți.
Setlistul, după cum ziceam, a fost de excepție, și ca să vă „dovedesc”, îl voi posta mai jos. :)
Elevator / Back in the Saddle / Fallin’ in Love / Eat the Rich / Pink / Living on the Edge / What It Takes / Ragdoll / Crazy / Cryin’ / Jaded / Can’t Stop Messin’ / I Don’t Wanna Miss a Thing / Sweet Emotion / Baby Please Don’t Go / Draw the line / Dream On / Walk This Way.Câteva filmări (au o calitate excelentă) de la concertul de vineri :)
miercuri, 16 iunie 2010
13:45: Dream on, baby!
Deci țin să vă anunț că sunt un deținător de bilet la concertul Aerosmith de vineri. Yay! Așa, și în sfârșit îmi merge și mie netul cum trebuie, mă mir. So, I'm a happy bunny right now! xD
Nu știu cât o să mai postez zilelea astea dar sigur revin cu o postare după concertul Aerosmith, și-o să povestesc cu lux de amănunte cum a fost. De-abia aștept :D :D.
Nu știu cât o să mai postez zilelea astea dar sigur revin cu o postare după concertul Aerosmith, și-o să povestesc cu lux de amănunte cum a fost. De-abia aștept :D :D.
marți, 15 iunie 2010
19:14: Meh
Bineînțeles că exact de ziua mea nu am avut aproape deloc conexiune la Internet. I-am sunat pe cei de la RCS & RDS, providerul de la care am Internet, și conversația a fost foarte drăguță, cel puțin pentru mine, întrucât operatorul RDS nu prea mai avea cuvinte la finalul monologului meu *maniacal laughter*. Serves them right. Cuvintele pe care i le-am adresat au fost more or less acestea:„De când firma dvs. a preluat firma Airbites în luna februarie a acestui an, am întâmpinat o serie de probleme care au fost rezolvate nu la scurt așa cum mi-a fost comunicat de operatorii RDS, ci rezolvarea problemelei întâmpinate a fost făcută într-un interval de la 1 la 5 zile. Având o serie de cunoștințe și prieteni care sunt de asemenea abonați la RDS, i-am consulat și am constatat cu stupoare că sunt singurul dintre aceștia care întâmpină acest fel de probleme, probleme care de altfel erau total inexistente atunci când firma Airbites era providerul meu. Acest lucru denotă o lipsă clară de profesionalism și promptitudine, cât și neseriozitate în servirea clienților dvs., după părerea mea, și este posibil să fiu înclinat să reziliez contractul cu firma dvs.”
Bineînțeles că de-abia acum a fost rezolvată problema, dar măcar au rezolvat-o (sper). Chiar nu vreau să ajung la noapte acasă și să văd că iarăși nu am net. Și altceva nu prea mai știu ce să zic. Cred că o să ies afară în curând, urmează iarăși o serie de partide de cărți pe porunci. Cele de zilele trecute au fost destul de amuzante. Eu, de exemplu, a trebuit să alerg ca o fetiță prin parc și să strig „Astăzi mă dezvirginez”. Bineînțeles că se uita toată lumea la mine. Dar mai bine decât o prietenă, care a trebuit să măsoare cu un băț de chibrit toată aleea din parc. *laughs*
Dacă totul va decurge bine, probabil că voi povesti și poruncile din seara aceasta. Și o melodie absolut genială, doar pentru voi.
Dacă totul va decurge bine, probabil că voi povesti și poruncile din seara aceasta. Și o melodie absolut genială, doar pentru voi.
09:46: Am doare 18 ani... \:D/
Yay, în sfârșit am trecut și de această „așteptare”, întrucât astăzi am împlinit frumoasa vârstă (zic eu) de 18 ani. :) Mă rog, nu mi se pare ceva chiar atât de, nu știu... neobișnuit, dar e oarecum frumos să știi că în sfârșit ai vârsta asta.
Nu prea știu ce să mai postez, zilele astea au fost... plictisitoare, pline de țânțari, și CĂLDUROASE! Am menționat că urăsc țânțarii? Mă rog, cam asta o să fie postarea pe ziua de astăzi, sunt extrem de lipsit de inspirație, se pare.
Nu prea știu ce să mai postez, zilele astea au fost... plictisitoare, pline de țânțari, și CĂLDUROASE! Am menționat că urăsc țânțarii? Mă rog, cam asta o să fie postarea pe ziua de astăzi, sunt extrem de lipsit de inspirație, se pare.
duminică, 13 iunie 2010
12:43: When life flashes before your eyes...
...chiar așa este. Am menționat până acum că urăsc țiganii? Nu? Ei bine, o fac acum. Îi urăsc pur și simplu. Da, poate asta mă face rasist. Dar chiar nu-mi pasă. De ce zic asta? Păi, mi s-a întâmplat un lucru „amuzant” (din punctul idioților ălora de vedere) ieri. Mă duceam să mă întâlnesc cu un prieten pentru a ieși prin oraș, și traversam strada (REGULAMENTAR, pe trecerea de pietoni!!!). Mai aveam câțiva pași, când observ că dinspre o altă stradă venea spre strada pe care o traversam eu o mașină, cu niște țigani la volan. Evident că au încercat să pară cul, și au accelerat exact atunci când eu traversam, ajungând la o viteză de ~60km/h. Și cum au accelerat ei așa dintr-o dată, dacă nu săream în față în jur de 1 metru și ceva, mă picau în plin. Hence the title of the post. Cred că am văzut moartea cu ochii, sau cel puțin paralizie parțială sau totală. Mă bucur totuși că nu s-a întâmplat nimic, dar îmi este imposibil să nu fiu rasist când văd specimene de genul acesta în libertate prin orășelul în care trăiesc. Și dacă ar fi doar câțiva, ar fi prea bine, dar oriunde te uiți, numai de exponate de la zoo dai. Idioți fuserăți ăștia care l-ați împușcat pe Antonescu înainte să-i omoare pe ăștia. Chiar că idioți. Și cică să nu ai unele tendințe neonaziste, cu ăștia cutreierând liberi pământul românesc.
O altă întâmplare, mai amuzantă dar care pe mine m-a lăsat cu un gust amar. Aseară, împreună cu doi prieteni, am decis să ne uităm la un film, numit „The Wolfman”, din 2010. Bun. Zis și făcut... după câteva zeci de minute de vizionare, în cadrul filmului apar niște personaje categorizate drept „gypsies”. Evident că au fost portretizați drept niște hoți, care cereau bani pentru a stopa furturile etc. Ce m-a enervat la culme a fost următoarea chestie... în cadrul unei scene în care două țigănci were healing some guy, pe ecran apare subtitrare în engleză, semn că țigăncile vorbeau altă limbă decât engleza. Ei, ia ghiciți voi exact ce limbă vorbeau? Bineînțeles că nu romani/țigănească, ci limba română. Nu cred că m-am simțit în viața mea mai discriminat decât acum uitându-mă la un film. Mai ales după întâmplarea cu mașina condusă de țigani.
Într-o altă ordine de idei, aș vrea să zic că Slash mi-a câștigat respectul ca artist și ca un om de nota 20. Deși mereu am avut impresia că este un om și un artist excepțional, nu am căutat și „dovezi” în legătură cu aceste presupuneri ale mele. Dar dovezile au venit singure la mine. Când i-a fost lansat albumul solo, radioul City FM a difuzat de un număr destul de mare de ori melodia „By the Sword” - Slash a auzit de lucrul acesta și a ținut să mulțumească PERSONAL postului de radio și românilor pentru că i-a fost difuzată și ascultată melodia, și a promis că în 2011 va veni și în România. Acest lucru mi s-a părut că arată un profesionalism și un bun simț de care cu greu mai dai în zilele noastre.
Un alt motiv pentru care mi-a câștigat respectul și pentru care o să fac și pe dracu' în patru să merg la concertul lui când va veni, este legat de un incident de acum câteva zile dintr-un concert din Italia, Milano (dacă nu mă înșel). În timp ce Slash executa solo-ul din Sweet Child O' Mine, un mamut de om a reușit să intre pe scenă și aproape să-l doboare pe Slash, care totuși a reușit să se țină pe picioare, dar din păcate chitara i-a fost distrusă. Dând dovadă de un profesionalism aproape nemaiîntâlnit, acesta nu a părăsit scena, ci doar a înmânat chitara unei persoane din stafful său, iar după ce a primit alta nouă și-a continuat solo-ul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu vreau să-mi imaginez care ar fi fost reacția lui Axl Rose dacă s-ar fi întâmplat un asemenea concert. Probabil că ar fi sărit de pe scenă și l-ar fi bătut pe tipul care a făcut asta, apoi ar fi înjurat public, și după aceea desigur că ar fi părăsit scena.
După concert, Slash nu a avut de zis decât următoarele:
'What'd I say? Rowdy crowd for sure. But amazing! The guy who nailed me didn't take me down but he busted my poor gtr. Ah well, it was a kick ass rock sh.'
Domnul Slash primește de la mine nota 11 pentru profesionalismul și decența de care a dat dovadă. Respect, maestre!
O altă întâmplare, mai amuzantă dar care pe mine m-a lăsat cu un gust amar. Aseară, împreună cu doi prieteni, am decis să ne uităm la un film, numit „The Wolfman”, din 2010. Bun. Zis și făcut... după câteva zeci de minute de vizionare, în cadrul filmului apar niște personaje categorizate drept „gypsies”. Evident că au fost portretizați drept niște hoți, care cereau bani pentru a stopa furturile etc. Ce m-a enervat la culme a fost următoarea chestie... în cadrul unei scene în care două țigănci were healing some guy, pe ecran apare subtitrare în engleză, semn că țigăncile vorbeau altă limbă decât engleza. Ei, ia ghiciți voi exact ce limbă vorbeau? Bineînțeles că nu romani/țigănească, ci limba română. Nu cred că m-am simțit în viața mea mai discriminat decât acum uitându-mă la un film. Mai ales după întâmplarea cu mașina condusă de țigani.
Într-o altă ordine de idei, aș vrea să zic că Slash mi-a câștigat respectul ca artist și ca un om de nota 20. Deși mereu am avut impresia că este un om și un artist excepțional, nu am căutat și „dovezi” în legătură cu aceste presupuneri ale mele. Dar dovezile au venit singure la mine. Când i-a fost lansat albumul solo, radioul City FM a difuzat de un număr destul de mare de ori melodia „By the Sword” - Slash a auzit de lucrul acesta și a ținut să mulțumească PERSONAL postului de radio și românilor pentru că i-a fost difuzată și ascultată melodia, și a promis că în 2011 va veni și în România. Acest lucru mi s-a părut că arată un profesionalism și un bun simț de care cu greu mai dai în zilele noastre.
Un alt motiv pentru care mi-a câștigat respectul și pentru care o să fac și pe dracu' în patru să merg la concertul lui când va veni, este legat de un incident de acum câteva zile dintr-un concert din Italia, Milano (dacă nu mă înșel). În timp ce Slash executa solo-ul din Sweet Child O' Mine, un mamut de om a reușit să intre pe scenă și aproape să-l doboare pe Slash, care totuși a reușit să se țină pe picioare, dar din păcate chitara i-a fost distrusă. Dând dovadă de un profesionalism aproape nemaiîntâlnit, acesta nu a părăsit scena, ci doar a înmânat chitara unei persoane din stafful său, iar după ce a primit alta nouă și-a continuat solo-ul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu vreau să-mi imaginez care ar fi fost reacția lui Axl Rose dacă s-ar fi întâmplat un asemenea concert. Probabil că ar fi sărit de pe scenă și l-ar fi bătut pe tipul care a făcut asta, apoi ar fi înjurat public, și după aceea desigur că ar fi părăsit scena.
După concert, Slash nu a avut de zis decât următoarele:
'What'd I say? Rowdy crowd for sure. But amazing! The guy who nailed me didn't take me down but he busted my poor gtr. Ah well, it was a kick ass rock sh.'
Domnul Slash primește de la mine nota 11 pentru profesionalismul și decența de care a dat dovadă. Respect, maestre!
sâmbătă, 12 iunie 2010
04:12: And when it's four in the morning
...și n-ai somn, normal că te gândești că poate mai trece plictiseala postând pe blog. Uau, chiar funcționează! Imediat ce am terminat de scris acest rând am căscat, deci presimt că după ce termin de scris acest post, voi spune „Noapte bună!” PC-ului și mă voi duce la culcare. Deci, astăzi (adică ieri) a fost prima zi de vacanță propriu-zisă, prima zi în care nu m-am dus la școală, în care m-am trezit la ce oră am vrut, în care am făcut ce am vrut fără să mă gândesc că „mâine iarăși am școală și trebuie să ajung acasă mai devreme că nu mă mai trezesc altfel”. Nu, a fost free. Freee... și boring, evident. Nu am avut chef să mă joc absolut nimic, deși am extrem de multe jocuri în PC. Am stat mai mult și m-am uitat pe Internet, și la Veronica Mars. At this rate, termin și sezoul al doilea în maxim două zile.
Așa, deci... în curând trebuie să apară primul episod din al treilea sezon al serialului TrueBlood, deci yay for me, o să am la ce mă uita. Și pe 15 sunt major! Încă 3 zile, yikes! Și cam atât cred... chiar nu știu ce să mai scriu. Îmi cer scuze că a fost un post atât de scurt, dar la ora asta chiar nu prea am inspirație...
And a little something for you - a timeless song:
Așa, deci... în curând trebuie să apară primul episod din al treilea sezon al serialului TrueBlood, deci yay for me, o să am la ce mă uita. Și pe 15 sunt major! Încă 3 zile, yikes! Și cam atât cred... chiar nu știu ce să mai scriu. Îmi cer scuze că a fost un post atât de scurt, dar la ora asta chiar nu prea am inspirație...
And a little something for you - a timeless song:
joi, 10 iunie 2010
14:16: Și s-a mai dus un an...
Astăzi a avut loc festivitatea de încheiere a anului școlar 2009-2010. Ca un elev conștiincios ce sunt (not), am fost și eu prezent pentru a-i vedea pe cei care au terminat acum clasa a XII-a, întrucât mulți dintre prietenii mei făceau parte din acest grup. După un început puțin mai stângaci, în care a trebuit să-i rezolv eu pe cei de-a XII-a, căutând melodia „Ani de liceu” pentru a fi pusă pe fundal, cât se striga pentru ultima dată Catalogul, totul a decurs extrem de bine, zic eu. A fost oarecum emoționant, multor colege de clasa a XII-a le-au dat lacrimile, și m-a impresionat faptul că au fost niște lacrimi sincere, de tristețe că cei mai frumoși ani din viață s-au dus. Deși a fost un număr de elevi care nu s-au prezentat, cred că pot spune că marea majoritate au fost prezenți. Diriginții erau vizibil emoționați de asemenea, spunând că această serie a fost, poate, cea mai bună din cariera lor de profesori.
După ce s-a strigat catalogul celor patru clase pentru ultima dată, a urmat înmânarea cheii „succesului” de la clasa a XII-a către clasa a XI-a, cheia revenind unei colege de clasă. Au urmat apoi clasele de-a XI-a, a X-a și a IX-a. Pentru cei de gimnaziu nu am mai rămas să văd premierea, ci am ales să megem împreună cu clasa (mă rog, câți au fost dornici să vină, că deh, ceilalți probabil că au avut altă treabă mai importantă... not) la un suc, la Hotelul Turris.
Totuși, timpul parcă trece mult prea repede - parcă ieri așteptam să înceapă clasa a IX-a, cu emoții, necunoscându-mi noii colegi, nici dirigintele, nici noii profesori, și totuși uite-mă acum, proasptăt „absolvent” de clasa a XI-a, pregătindu-mă să-mi savurez ultima vacanță în calitate de elev. Trist, dar adevărat, viața trece repede.
După ce s-a strigat catalogul celor patru clase pentru ultima dată, a urmat înmânarea cheii „succesului” de la clasa a XII-a către clasa a XI-a, cheia revenind unei colege de clasă. Au urmat apoi clasele de-a XI-a, a X-a și a IX-a. Pentru cei de gimnaziu nu am mai rămas să văd premierea, ci am ales să megem împreună cu clasa (mă rog, câți au fost dornici să vină, că deh, ceilalți probabil că au avut altă treabă mai importantă... not) la un suc, la Hotelul Turris.
Totuși, timpul parcă trece mult prea repede - parcă ieri așteptam să înceapă clasa a IX-a, cu emoții, necunoscându-mi noii colegi, nici dirigintele, nici noii profesori, și totuși uite-mă acum, proasptăt „absolvent” de clasa a XI-a, pregătindu-mă să-mi savurez ultima vacanță în calitate de elev. Trist, dar adevărat, viața trece repede.
miercuri, 9 iunie 2010
14:07: Nu ne-am născut în locul potrivit....
Da, știu că e o melodie de la Guess Who, dar mi s-a părut fitting. Aproape că am terminat și școala, yay. Adică am terminat-o, dar trebuie să mă duc mâine la premiere, că deh. Clasa a XI-a a fost super, cel mai relaxant an ever, și am avut și cea mai mare medie din cariera mea de elev, 9.94 - adică premiul al III-lea. Ceea ce e super, la cât m-am sinchisit eu să învăț anul acesta...
Așa, și după cum ziceam, mâine e premierea și pe urmă it's holiday, baby! Oficial, ultima mea vacanță de vară din cariera de elev (cu riscul de a repeta)... so I gotta make it worthwhile. Și nu prea știu ce să mai zic. Aseară a fost banchetul celor de-a XII-a, și astăzi e cel celor de-a VIII-a. Am fost aseară puțin pe-acolo, și a fost drăguț, lume destul de multă, probabil că s-au distrat. La anu' e rându' nostru, cică. ;> O să trec și pe la cei de-a VIII-a diseară, am câteva prietene pe care vreau să le văd, dar cam atât.
Era să uit... întrucât nu am putut să-mi postez condoleanțele pentru familia lui Ronnie James Dio atunci când acesta s-a stins din viață, întrucât nu îmi deschisesem blogul încă, melodia de astăzi îi e dedicată.
Așa, și după cum ziceam, mâine e premierea și pe urmă it's holiday, baby! Oficial, ultima mea vacanță de vară din cariera de elev (cu riscul de a repeta)... so I gotta make it worthwhile. Și nu prea știu ce să mai zic. Aseară a fost banchetul celor de-a XII-a, și astăzi e cel celor de-a VIII-a. Am fost aseară puțin pe-acolo, și a fost drăguț, lume destul de multă, probabil că s-au distrat. La anu' e rându' nostru, cică. ;> O să trec și pe la cei de-a VIII-a diseară, am câteva prietene pe care vreau să le văd, dar cam atât.
Era să uit... întrucât nu am putut să-mi postez condoleanțele pentru familia lui Ronnie James Dio atunci când acesta s-a stins din viață, întrucât nu îmi deschisesem blogul încă, melodia de astăzi îi e dedicată.
marți, 8 iunie 2010
01:50: It's crazy indeed
Da, mă înnebunește melodia asta, Faithless - Crazy English Summer. O iubesc pur și simplu. Prea genială.Ahem... deci azi a fost o zi lungă. Destul de plăcută dar parcă nu se mai termina (it's the heat, I know it!). La școală sincer nu știu de ce m-am mai dus și încă nu înțeleg de ce mi-am mai luat ghiozdanul, căci oricum a stat închis... de fapt, de vreo săptămână tot stă închis sărăcuțul. Sper să nu-l mănânce moliile. Intenționam să fiu un băiat cuminte și să mă duc la prima oră, Geografie, dar oboseala a învins și mi-am mai permis încă o oră de somn. Ajung pe la 7:50 la școală, și așteptam să iasă proful din clasă pe hol, că deh, să nu mă întâlnesc cu el. Și surpriză, colegii care au fost mai conștiincioși ca mine ar fi putut să fie tot la fel de nesimțiți ca și mine, întrucât dragul nostru profesor nu s-a obosit să vină la oră. Bineînțeles, îi vom returna favoarea astăzi la prima oră... și la a doua, doamnei profesoare de T.I.C.
Pe la 11 a trebuit să merg cu un coleg și cu doi tipi din USA (Southern California chiar) prin oraș pentru a-i ajuta să-și găsească cele trebuincioase (care s-au dovedit a fi niște medicamente pentru unul și un USB Stick cu Internet Wireless de la Vodafone pentru celălalt). Oameni probabil că s-ar fi descurcat și singuri într-un oraș civilizat, dar în drăguțul nostru Turnu unde niciun vânzător nu are habar de două cuvinte în engleză, e cam greu, așa că am cam făcut pe translatorul. Eh, nu contează, îmi place să vorbesc engleză, și nu prea am avut ocazia să port o conversație cu cineva care e din USA până acum. După ce am „scăpat” de cei doi americani, am fost puțin acasă și apoi am ieșit for a walk. Îmi place uneori să merg să mă plimb, chiar dacă singur... e relaxant, singurul lucru enervant e că nu am un mp3 player sau ceva de genul ăsta unde să ascult muzică... dar merge uneori și fără.
Seara a fost specială. A fost ziua unei prietene și după niște mici incidente la un bar, s-a dovedit că a fost o idee inspirată să ne mutăm mica „petrecere” în parc. Sincer să fiu, m-am simțit foarte bine... liniște totală, pentru că nu mai era nimeni, întuneric, întrucât erau toate luminile stinse, suc, junk food, muzică de la telefon (acompaniată de vocile noastre, desigur) și un mic „foc” de tabără (și prin mic chiar înțeleg minuscul). Chitara mea lipsea, dar din păcate dormeau ai mei, altfel aș fi fost foarte tentat să o iau. Chiar m-am simțit ca într-o tabără, eram înconjurat de prieteni, era muzică, era suc, foc, erau copaci. A fost super.
Și totuși, mi-e somn. Patul parcă pare mai „apetisant” decât niciodată. Și totuși, mi-e așa de leneeeeeeeeeeee...
And a little something for you:
Seara a fost specială. A fost ziua unei prietene și după niște mici incidente la un bar, s-a dovedit că a fost o idee inspirată să ne mutăm mica „petrecere” în parc. Sincer să fiu, m-am simțit foarte bine... liniște totală, pentru că nu mai era nimeni, întuneric, întrucât erau toate luminile stinse, suc, junk food, muzică de la telefon (acompaniată de vocile noastre, desigur) și un mic „foc” de tabără (și prin mic chiar înțeleg minuscul). Chitara mea lipsea, dar din păcate dormeau ai mei, altfel aș fi fost foarte tentat să o iau. Chiar m-am simțit ca într-o tabără, eram înconjurat de prieteni, era muzică, era suc, foc, erau copaci. A fost super.
Și totuși, mi-e somn. Patul parcă pare mai „apetisant” decât niciodată. Și totuși, mi-e așa de leneeeeeeeeeeee...
And a little something for you:
duminică, 6 iunie 2010
23:52: Bună dimineața, blogule...
...chiar dacă e seară. Well, astăzi chiar nu am avut când să postez ceva întrucât singurele momente pe care le-am prins la PC au fost dimineața pe la 8 și după-amiaza pe la 19. Și da, de ce s-ar trezi un om normal la 8 dimineața? Răspunsul e destul de simplu... PĂDURE!!! Deci da, am fost la pădure. Și am constatat că Dunărea a urcat cu un metru și ceva de la 1 mai de când am fost ultima dată.
„Excursia” la pădure a fost frumoasă. Distracție, aer curat, apă, peisaj superb, un miliard de țânțari (împușca-i-aș) care m-au stresat, dar în rest frumos. Am făcut grătar, am jucat cărți, am făcut poze. Și am făcut un hike de vreo 10 km în total întrucât am mers pe jos. Dar ciudat, nu mă simt obosit mai deloc.
După ce am ajuns acasă am ieșit din nou afară (că deh, nu se poate altfel) și a fost distractiv, casual teasing between friends, meh. ^^ Și iarăși am cântat de câteva ori When I look at you de la Miley Cyrus la chitară. Nu, nu-mi place Hannah Montana și nici Miley Cyrus, dar melodia asta e singura OK de la ea.
Și acum mi-e somn. Ah, și e 12:00, deci mă iubește Carina. Dar știam deja asta. ^^
„Excursia” la pădure a fost frumoasă. Distracție, aer curat, apă, peisaj superb, un miliard de țânțari (împușca-i-aș) care m-au stresat, dar în rest frumos. Am făcut grătar, am jucat cărți, am făcut poze. Și am făcut un hike de vreo 10 km în total întrucât am mers pe jos. Dar ciudat, nu mă simt obosit mai deloc.
După ce am ajuns acasă am ieșit din nou afară (că deh, nu se poate altfel) și a fost distractiv, casual teasing between friends, meh. ^^ Și iarăși am cântat de câteva ori When I look at you de la Miley Cyrus la chitară. Nu, nu-mi place Hannah Montana și nici Miley Cyrus, dar melodia asta e singura OK de la ea.
Și acum mi-e somn. Ah, și e 12:00, deci mă iubește Carina. Dar știam deja asta. ^^
sâmbătă, 5 iunie 2010
00:53: Trist dom'ne, trist...
Chiar că trist. Aproape că a început vacanța de vară și parcă deja simt plictiseala aia acută care o să mă stăpânească în fiecare zi, alături de căldura aia moleșitoare specifică acestui anotimp. Dar totuși cred că prefer asta în locul trezirii de la ora 6:00 în fiecare zi pentru orele de curs, mai ales acum pe sfârșit de an când nu trece oră la care să mă întreb: „De ce naiba am venit la ora asta?”, „De ce mi-am mai luat ghiozdanul astăzi, că și-așa nu am scos niciun caiet sau pix din el?” ș.a.m.d.
Astăzi (adică ieri, technically) a fost o zi... nu neapărat ciudată, dar oricum, monotonă. Adică, la școală am stat decât două ore că pe urmă m-am plictisit și am zis că nu are rost să o încânt pe doamna profesoară de mate cu prezența mea (las' că nu se supără, am fost un elev model tot semestrul, n-am chiulit de la ea ^^). La ora de sociologie am fost informat că va trebui să fac niște semne de carte și un poster pentru nu-știu-ce concurs național organizat între Consiliile Elevilor la nivel județean... mă rog. În rest, nu a fost nimic deosebit, am reușit să fac posterul ăla și semnele de carte, care au ieșit amândouă destul de OK (ceilalți care le-au mai văzut au zis că-s super /flex).
După ce mi-am terminat „task-ul” pentru ziua de astăzi, m-am mai jucat puțin Grand Theft Auto IV, de plictiseală, apoi cântat la chitară - da, am înnebunit, dar am cântat Umbrella de la Rihanna astăzi. Și apoi somn de voie vreo 2 ore și ceva, de pe la ora 15. Apoi iarăși chitară + ceva jocuri pe PC, și apoi ieșit afară. Unde-a fost cam plictiseală. Ah, și apoi vreo 40 de minute de vorbit la telefon cu Carina ^^.
So, zi de azi, ești ciudată. Sau mai bine zis, ai fost, că ai trecut.
Astăzi (adică ieri, technically) a fost o zi... nu neapărat ciudată, dar oricum, monotonă. Adică, la școală am stat decât două ore că pe urmă m-am plictisit și am zis că nu are rost să o încânt pe doamna profesoară de mate cu prezența mea (las' că nu se supără, am fost un elev model tot semestrul, n-am chiulit de la ea ^^). La ora de sociologie am fost informat că va trebui să fac niște semne de carte și un poster pentru nu-știu-ce concurs național organizat între Consiliile Elevilor la nivel județean... mă rog. În rest, nu a fost nimic deosebit, am reușit să fac posterul ăla și semnele de carte, care au ieșit amândouă destul de OK (ceilalți care le-au mai văzut au zis că-s super /flex).
După ce mi-am terminat „task-ul” pentru ziua de astăzi, m-am mai jucat puțin Grand Theft Auto IV, de plictiseală, apoi cântat la chitară - da, am înnebunit, dar am cântat Umbrella de la Rihanna astăzi. Și apoi somn de voie vreo 2 ore și ceva, de pe la ora 15. Apoi iarăși chitară + ceva jocuri pe PC, și apoi ieșit afară. Unde-a fost cam plictiseală. Ah, și apoi vreo 40 de minute de vorbit la telefon cu Carina ^^.
So, zi de azi, ești ciudată. Sau mai bine zis, ai fost, că ai trecut.
joi, 3 iunie 2010
18:42: You know what they say...
M-am gândit că trecea ziua și nu postasem nimic... just didn't feel like it, sincer să fiu. Dar acum parcă mi-a venit cheful așa... prea mă plictisesc. De-abia aștept vacanța, dar parcă văd că o să fie aceeași plictiseală de toate zilele. Dar tot e mai bine decât să știi că ești singura clasă din școală care încă mai e la școală. Nu că m-ar deranja atât de mult școala, dar cred că e totuși destul de demoralizant să stai în clasă pe căldura aia când ai putea face atât de multe alte lucruri... că și-așa, nici măcar profesorii nu mai au chef de ore. Așa că stăm, ne uităm la profesori, ei la noi. Chiar mi-aș putea petrece timpul mult mai ...drăguț.
Aș putea, de exemplu, să termin logo-ul ăla pentru iPlay care-mi mănâncă zilele că nu am deloc inspirație. Sau aș putea să termin primul sezon din Veronica Mars (genial serial, pentru cine nu l-a văzut) pentru a IV-a oară. Sau aproape orice altceva. >.<
Și în curând aceeași monotonie, ieșit afară, frecat menta prin parc, întrucât altceva mai interesant nu prea e posibil în acest orășel minunat (not) și gypsy-free (iarăși not). *:-j*. Mă rog, fiecare oraș are și minusurile lui, unele mai mult decât altele. Deși e un orășel mai tăcut, are și aceste „neajunsuri” care îl fac uneori extrem de neplăcut. Chiar e urât să mergi pe stradă și să te agreseze verbal tot felul de „colorați” cu 4 sau mai puține clase. Dar să trecem peste asta.
Păi... cam atât, pentru că altceva nu prea știu ce să mai zic. Ah, și o melodie absolut genială de care să vă bucurați. E cred că singura melodie care mă face să mă simt ca în anii '80. And that's a good thing.
Aș putea, de exemplu, să termin logo-ul ăla pentru iPlay care-mi mănâncă zilele că nu am deloc inspirație. Sau aș putea să termin primul sezon din Veronica Mars (genial serial, pentru cine nu l-a văzut) pentru a IV-a oară. Sau aproape orice altceva. >.<
Și în curând aceeași monotonie, ieșit afară, frecat menta prin parc, întrucât altceva mai interesant nu prea e posibil în acest orășel minunat (not) și gypsy-free (iarăși not). *:-j*. Mă rog, fiecare oraș are și minusurile lui, unele mai mult decât altele. Deși e un orășel mai tăcut, are și aceste „neajunsuri” care îl fac uneori extrem de neplăcut. Chiar e urât să mergi pe stradă și să te agreseze verbal tot felul de „colorați” cu 4 sau mai puține clase. Dar să trecem peste asta.
Păi... cam atât, pentru că altceva nu prea știu ce să mai zic. Ah, și o melodie absolut genială de care să vă bucurați. E cred că singura melodie care mă face să mă simt ca în anii '80. And that's a good thing.
miercuri, 2 iunie 2010
17:53: Și după cum ziceam...
Așa deci… să zicem că ziua de astăzi de la școală a fost …inedită. După o trezire mai ușoară decât mă așteptam, la ora 6:30 (orele de curs începând la 7:00 – lucky me că stau aproape de școală) prima oră decurge normal. La a doua oră începe așa-zisul show. Ora de sociologie, mai exact. Totul decurge foarte bine, nicio urmă de ceva în neregulă, apoi după câteva replici ale unei colege, she just loses it. Literarily loses it. Mai avea puțin și plângea, iar noi stăteam și ne uitam ciudat unul la altul, neștiind dacă să râdem sau să fim îngrijorați (că nici nota 4 la toată clasa... again... nu prea ne-ar fi plăcut). Mă rog, se calmează profesoara într-un final și începe apoi să râdă.
Urmează apoi orele de istorie și de matematică, care decurg în mod normal, fără niciun fel de ...ăăă... incidente, să zicem. Da, cred că ăsta este cuvântul potrivit. Și apoi vine ora de română, ora care dacă o încheiam cu brio simțeam în sfârșit că am luat vacanță. Acum să zic și de ce: la finele fiecărui semestru avem de scris un „caiet de lecturi suplimentare” cuprinzând toate cărțile pe care noi le-am citit în decursul unui semestru, și minimul de cărți pentru acest semestru (pentru nota 10) era de 20. Needless to say, nu am citit atâtea. Nu am citit nici măcar pe jumătate. Nu pentru că mi-ar displăcea cititul, ci din contră, iubesc să citesc, dar pur și simplu am fost prea ocupat ca să-mi pot organiza timpul liber astfel încât să cuprindă și o perioadă dedicată cititului. Mai pe scurt, mi-am cumpărat un PC nou la sfârșitul lui februarie, și cred că este destul de lesne de înțeles că majoritatea timpului mi l-am petrecut jucându-mă, vizionând filme în High Definition (lucru pe care nu-l puteam face pe vechea râșniță) etc. Mă rog...
Vine într-un final ora de română, totul bine, începe profesoara să ne corecteze caietele, trece prima oră și ajunsese cam pe la jumătatea catalogului, mai era o singură colegă înaintea mea (sunt numărul 16 din 30). Trece pauza, apoi vine a doua oră de română (și ultima oră din ziua de astăzi) - se duce colega la catedră, îi corectează caietul, apoi urmez eu. Mă duc frumos la catedră, îi înmânez caietul (în care scrisesem 17 lecturi din 20, sperând la nota 9 - basically: o lectură = 0.5 puncte, so 17 x 0.5 = 8.5) se uită prin lecturi, nu comentează nimic, mă întreabă decât la final dacă am 17, îi răspund afirmativ, îmi iau caietul și mă duc în bancă. Pe la jumătatea orei termină cu toate caietele, și ne spune: „Scoateți o foaie de hârtie” - reacția noastră? Evident, panică! Se putea citi pe fețele tuturor că nu înțelegeau exact ce se întâmplă. După ce ne scriem numele și data de 02.06.2010, urmăm „instrucțiunile” - scriem 10 lecturi în ordinea în care ne-au plăcut cel mai mult, apoi încercuim lecturile cu numărul 2, 5 și 6, și „comentăm” în două rânduri de ce ne-au plăcut aceste lecturi. Bun... zis și făcut. Apoi urmează partea amuzantă: „Trageți o linie verticală, și scrieți câte lecturi din cele pe care le aveți sunt necitite, citite în diagonală sau sumar.” Oops. Got'cha. Scriu eu acolo două, și apoi trebuia să scriu motivul... motivul, desigur, a fost că nu mi-am organizat destul de bine timpul și nu am citit integral cele două opere, și un alt motiv a fost aspirarea la o notă cât mai mare. Eh, măcar am fost sincer... tot ce pot să zic e 1 - 0 pentru profesoară. Chiar ne-a făcut-o.
Guess that's it...
marți, 1 iunie 2010
18:10: Ăăă...
Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am „deschis” acest blog a fost, evident, să-i caut o nouă înfățișare întrucât niciuna dintre cele standard oferite de blogspot nu îmi era pe plac. Acum am găsit una care pare destul de drăguță, dar după cum mă știu, probabil că mă voi plictisi cât de curând de ea și îmi voi căuta alta nouă. Totuși, sper să mă țină mai mult de o zi... deși e posibil ca speranța să nu moară ultima, după cum se zice, ci mai degrabă prima.
Revenind... eu sunt Adrian, mă bucur că ai intrat pe blogul meu și sper să te intereseze ce o să am eu de zis - adică nu prea multe. Nu intenționez ca blogul meu să fie ceva de genul latest news ci doar daily rantings. Oricând voi simți „nevoia” de a posta pe blog, voi face acest lucru; dar nu ar trebui să vă așteptați la postări zilnice... am și eu o viață personală în afara calculatorului, after all.
Și cum chiar mă simt într-un sharing mood astăzi, cred că voi scrie despre ziua mea de 1 iunie, ultima zi „oficială” din viața mea de copil, întrucât în 15 zile împlinesc 18 ani(șori). O zi cât se poate de posomorâtă, ploioasă, ce mi-a amintit mai degrabă de o zi întunecată de toamnă decât de prima zi de vară. Afară frig cât se poate, fiindu-mi destul de frig și cu hanoracul pe mine, nici urmă de soare, înnorat până peste măsură, the sky had a grey colour rather than its usual blue. Oh, și sper că nimeni nu o să aibă nevoie de traducere... utilizez destul de des romgleza, întrucât uneori îmi este mai ușor să mă exprim în limba lui Shakespeare decât în cea a lui Eminescu (dacă se poate numi așa).
Cam atât pentru astăzi, sper să revin cu o postare și mâine după ore... o să fie o zi cam tensionată la școală care ori se va încheia cu un Adrian foarte relieved, ori cu unul foarte, foarte ofticat.
Revenind... eu sunt Adrian, mă bucur că ai intrat pe blogul meu și sper să te intereseze ce o să am eu de zis - adică nu prea multe. Nu intenționez ca blogul meu să fie ceva de genul latest news ci doar daily rantings. Oricând voi simți „nevoia” de a posta pe blog, voi face acest lucru; dar nu ar trebui să vă așteptați la postări zilnice... am și eu o viață personală în afara calculatorului, after all.
Și cum chiar mă simt într-un sharing mood astăzi, cred că voi scrie despre ziua mea de 1 iunie, ultima zi „oficială” din viața mea de copil, întrucât în 15 zile împlinesc 18 ani(șori). O zi cât se poate de posomorâtă, ploioasă, ce mi-a amintit mai degrabă de o zi întunecată de toamnă decât de prima zi de vară. Afară frig cât se poate, fiindu-mi destul de frig și cu hanoracul pe mine, nici urmă de soare, înnorat până peste măsură, the sky had a grey colour rather than its usual blue. Oh, și sper că nimeni nu o să aibă nevoie de traducere... utilizez destul de des romgleza, întrucât uneori îmi este mai ușor să mă exprim în limba lui Shakespeare decât în cea a lui Eminescu (dacă se poate numi așa).
Cam atât pentru astăzi, sper să revin cu o postare și mâine după ore... o să fie o zi cam tensionată la școală care ori se va încheia cu un Adrian foarte relieved, ori cu unul foarte, foarte ofticat.
